Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Eminescu ascuns fratelui meu

        de Maria Dinu

Fără doar şi poate, incursiunile exegetice în opera marilor clasici ai literaturii noastre rămân una dintre marea provocare a criticii contemporane. Abordările mai recente, din 2000 încoace, aspiră, cum e şi firesc, la o anumită independenţă interpretativă, nu fără să resimtă uneori greutatea studiilor exegetice anterioare cu o tematică vastă care, pătrunzând în profunzimea textelor, explorase şi exploatase subiecte aparent virgine din punct de vedere hermeneutic. Fie că aduc contribuţii în zona biograficului, încă destul de ofertant, fie că valorifică subiecte de importanţă minoră în raport cu problemele fundamentale ale operei clasicilor deja tratate, fie că mizează pe „corectarea” unor opinii critice sau înlăturarea celor clişeizate. Şi, nu în ultimul rând, propunându-şi aducerea în contemporaneitate a operei clasicilor prin aplicarea unor teorii actuale, lucrările dedicate clasicilor români se vor o nouă piatră la temelia cercetării acestora. Şi aceasta, uneori, chiar cu preţul ignorării meritelor predecesorilor.

Cartea Eminescu explicat fratelui meu a criticului clujean Ioana Bot (Editura Art, 2012) mizează pe revitalizarea receptării poeziei eminesciene prin descoperirea unor sensuri noi şi se vrea rezultatul unei experienţe autobiografice de cunoaştere, după cum mărturiseşte autoarea. Conceput ca urmare a relaţiei intime cu textul poetului romantic, demersul acesteia capătă aspectul unei confesiuni adresate cititorului, fratele cu care se şi identifică, în speranţa revelării frumuseţii ascunse a semnificaţiilor poeziei lui Eminescu. „El [Eminescu - n.m.] este un poet esenţial al universului meu, un poet pe care – în limbajul stereotipurilor care îl atrăgeau prin puterea lor subversivă şi pe Eminescu – îl iubesc în intimitatea lecturilor mele nemărturisite”, afirmă la începutul cărţii Ioana Bot. Plăcerea lecturii se transmite dinspre autoare spre cititor, plăcere de pe urmă căreia textele poetului naţional şi-ar redobândi prospeţimea. Cercetătoarea are ca punct de plecare în studiul său alegoria romantică, teoretizată de Paul de Man în volumul Alegorii ale lecturii, care îi permite desprinderea scrierilor eminesciene din paradigma romantică şi încadrarea lor în cea modernistă, datorită imposibilităţii cunoaşterii directe a sensului unui text prin lectură.

Demersul are, însă, riscurile sale, fiindcă îndrăgostită poate prea mult de poezia eminesciană, Ioana Bot e pe alocuri destul de exagerată în posesivitatea ei critică. Din primele pagini ale volumului, autoarea aduce reproşuri dure exegezei eminesciene, „o bibliografie critică enormă ca întindere, a cărei bogăţie de idei este egalată numai de bogăţia erorilor, a manipulărilor textului-obiect şi a locurilor comune unde fregatele ei inteligente ajung să eşueze”. Autoarea nu doar că trece cu vederea contribuţiile semnificative în această direcţie, ba chiar nu vrea să recunoască nici un merit studiilor eminesciene anterioare, vorace, uniformizante, care sfârşesc într-un discurs despre sine, despre metodele sale, opera alunecând inevitabil în plan secund: „critica literară are fascinaţia interpretărilor «fără rest»: tot ce se află în text trebuie să poată fi adunat către un sens unic al ansamblului. Orbită şi narcisiacă, exegeza a traversat adesea continentele operei eminesciene convingându-se (pe sine, înainte de toate) că nimic nu-i stă în cale, că opera există pentru a fi înţeleasă, explicată, până la capăt”. Trecând peste faptul că, inevitabil, o critică bună ajunge să fie şi o reflecţie asupra propriilor posibilităţi şi metode, nu înţeleg de ce Ioana Bot condamnă această vocaţie spre viziunea totalizantă a operei, tipice, de altfel, unei cercetări în stadiu incipient, care înainte să abordeze părţile simţea nevoia organicităţii operei, să stăpânească mai întâi întregul prin reducerea la câteva axe iradiante. Metoda se regăsea, de exemplu, la G. Călinescu în capitolul Descrierea operei din ampla monografie dedicată lui Eminescu, dar era încurajată sau aplicată şi de critici mai puţin sau deloc preocupaţi de scrierile eminesciene, precum Lovinescu şi mai târziu Adrian Marino (în cazul monografiei Macedonski, sub influenţa lui Călinescu) când se confruntau cu autori complecşi, cu o operă cu multiple faţete contradictorii. Ca să deconstruim, sunt necesare mai întâi construcţiile, şi exegeţii din secolul trecut, mai temperaţi în setea lor de inovaţii, ştiau asta.

O altă problemă a studiului Ioanei Bot o constituie şi interpretările abuzive, astfel încât poetul, un fel de trickster care practică experimente „în cod romantic”, întinde capcane retorice unui cititor naiv. Oricât ar fi de bine intenţionată autoarea, ne vine greu de crezut că la 19 ani, tânărul şi totodată romanticul întârziat Eminescu dădea dovadă de o sensibilitate modernistă şi iniţia jocuri parodice, pornind de la un topos romantic, deja consacrat de lirica paşoptiştilor, modele pe care poetul le admira totuşi. În acest sens, poemul erotic postum Locul aripelor constituie o demonstraţie a unor înţelesuri greu detectabile în text. Conform părerii autoarei, poetul înşeală aşteptările cititorului care, prins într-un scenariu senzual al dezbrăcării şi căutării trupului iubitei, vizează un final pe măsura intensităţii pasiunii îndrăgostitului, sugerate de primele şase strofe. Numai că, dacă luăm în calcul faptul că cititorul textului ar putea fi mai atent şi mai experimentat decât îl crede autoarea şi începe lectura cum e şi firesc de la elementul paratextual, adică de la titlul transparent, atunci el nu cade în vreo capcană la întrebarea instanţei lirice, „O, de-ai şti ce caut eu…”, şi nici nu ar fi luat prin surprindere de răspunsul previzibil, în fond: „Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu!”. Nu mai spun că iubita ipostaziată în înger este o apariţie destul de constantă în scenariile erotice, astfel încât cititorul să mai creadă că în poemele de dragoste ar fi vorba doar de o simplă inflamare a simţurilor şi nu de acea viziune neoplatonică a iubirii ca manifestare a armoniei divine. De asemenea, Ioana Bot complică interpretarea poemului Călin (file din poveste) care îi pare „mai greu de citit decât păruse, la prima vedere”, fiindc㠄el nu oferă indicii pentru o conciliere a poziţiilor sau pentru vreo decizie asupra sensului «de urmat». Lectura lui tematică este leneşă, condamnată la a nu vedea tocmai alegoria sa fundamentală.” Nu văd însă nici un blocaj de lectură în scenele de dragoste dintre Zburător şi fata de împărat, acolo unde dialogul e suspendat de intensitatea erotică. Lipsa expresiei verbale nu cred că ţine de limitele logosului pentru că Eminescu nu alege să redea experienţa erotică la nivelul gesturilor afective din cauză că nu poate să o exprime pur şi simplu. De altfel, cuvântul care rosteşte iubirea e mult mai sărac în semnificaţii decât cel care o transmite sau o sugerează la nivel senzorial.

Pe scurt, studiul Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu, nu reprezintă o răscruce în eminescologie atât timp cât, pe de-o parte, este greu de digerat sforţarea autoarei de a înscrie lirica lui Eminescu în paradigma modernistă datorită fascinaţiei aşa-ziselor experimente retorice practicate de poet, pe de altă parte, din cauza obsesiei inovaţiei, nu există disponibilitatea unui dialog cu generaţiile anterioare de exegeţi ai operei eminesciene. În astfel de condiţii, o revigorare a receptării textelor eminesciene ar trebui să pornească de la studiile critice deja clasicizate dedicate poetului, şi nu de la lecturi deturnate în scopul propriilor capricii şi plăceri interpretative.

© 2007 Revista Ramuri